“Zise mortul către viu:

Viule, de când te ştiu,

Tot sărac, făr’ de sicriu.

Zise viul către mort:

Am, dar nu-mi place să-l port.

Şi făcu’ atac de cord.

Morala:

Fereşte-te să cazi din tine,

E înălţimea de la care,

Cel ce-alunecă, iubito,

Aproape totdeauna moare.”

“Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieți relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Și alta pe care – în lipsa unei formule mai bune – aș numi-o “secretă”. Prin “viață secretă” înțelegând nu ceea ce ascundem de ceilalți, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem niciun control – cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconștientul – și unde nu ne putem minți.”

același, Paler

Dragul meu Seneca,

despre liniștea spiritului, doar vești rele. 

---

despre tihnă, vechi personaj – oboseala.

---

paler

și

autoportret într-o oglindă spartă

---

“Eu în fiecare an mă încep toamna.”

---

Poate nu i-am ințeles toate venele albăstrui, și poate nu i-am ascultat toate tăcerile.

Dar

I-am sărutat creștetul, i-am mângâiat omoplații și tălpile sub cearceaf.

Mă semnez leoaică.

“Cine eşti tu, călător de o clipă pe pământul tău, trăitor de o zi, când atâtea pământuri umplu veşnicia deasupra?”

(Duiliu Zamfirescu în Viaţa la ţară)

“Noaptea, când te vei uită pe cer, fiindcă eu voi locui pe una dintre ele, fiindcă pe una dintre ele eu voi râde, atunci va fi pentru ține că și când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care știu să radă!
Iar după ce-ți va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit că m-ai cunoscut. Îți va fi dor să râdem împreună. Și vei deschide uneori fereastră, așa! numai de draga€¦ Iar prietenii tăi se vor miră văzându-te că râzi de câte ori te uiți la cer. Atunci tu le vei spune: Da! întotdeauna stelele mă fac să râd.” Iar ei te vor crede nebun.”

Micul Prinț

Sunt o păpușă cu sfori rigide. Alese pe.ndelete și purtate de mâini frumoase. Cu măști ce.ascund răutate. Le accept fără să pun întrebări, pentru că am căutat mâinile, fără să privesc ochii.

cronici anonime

Și-a împreunat zgomotos mâinile pentru ultima oară și a părăsit scaunul cu înveliș de catifea roșie ticsit de praf. În spate, se îndepărta podeaua mâzgălită haotic chiar de pașii ei. Paradox de aplaudat. Cine s-ar fi gândit la o așa sinucidere a sinelui?

“Trebuie să-ţi alegi locul unde vrei să-ţi ratezi viaţa.”

Ce melancolie de refuzat

E cerul celuia ce zace

Pe glezne lesne de urmat

Și sufletul cicatrizat ce tace.