O frică patologică de această teamă îmi umple sternul până la înăbușire. E-un paradox din care nu-mi pot găsi ieșirea decât prin moarte.
 Prin moartea a tot ce am strâns până acum;  
Îl numesc reflex de argint, pe cel ce mi-a pus pecetea pe voința esențială de a trăi.
 Nu pot desluși la infinit integrame sufletești. îmi obosește corpul și-mi apăsa  sufletul. E o încercare infinită în care dezintoxicarea sufletului străinului, e împiedicată de dorința de auto-anihilare.
 Dincolo de nihilism și teribilism, nu-mi pot croi drum.
 Nihilism*  
 Se consideră un trup.
 Se consideră un trup, ce-i hartă pentru un paradis de mult pierdut. Jumătate de mit, ce nu-și acceptă condiția, într-un etern infernal. Se consideră un trup. Ce descrie un profil de necutezat mediocrului.
 Se adaugă un suflet.  
 Se adaugă un suflet încarcerat unei anomalii sublime. Ce deseori se surprinde într-o realitate inundată de onest. Se surprinde speriat de normalitate.  
 Resetare.
 Se adaugă un suflet. Un suflet încarcerat.  
 

Am început să-mi caut umbrele în fiecare cadru în care îmi tresaltă speriată vreo frustrare.
Am fost și eu în sufletul ăsta.
Suferind de o boală înfrântă de propriile-i plăceri. M-am luptat și eu într-un elan exasperat, cu oasele trosnind sub presiunea unor realități deloc palpabile.
Cine a conceput virusul ăsta al sacrificiului care înobilează nefericirea? Având o intensitate morbidă, se transformă rapid într-un suicid al purității. Te-nghionteşte rar în coaste, cât să-ți dea de veste că-i acolo.
Ereditar din scoarță-n scoarță, mare-i oastea acestui virus halucinant.
Ostaș în primă linie de luptă contra sufletului: credința metafizică. O expresie nemărturisită a conștiinţei în care tentația instinctivă e acoperământ de judecată. Întâiul nivel al nebuniei extaziate, adesea confundat cu simțământul.
În partea dreaptă, poziționat strategic lângă  precedentul, soldat vioi, îmbătat în boarea disperării, credința senină. Deja blestemat de absolut, persistă în jocul sentimentelor. E blamat deseori de veterani, batjocorit c-ar fi un prunc de catastrofă.
Alături, epuizat de strajă, un leu feroce devenit ostaș, credința definitivă. Punctul în care sufletul se spovedește străinului, devenindu-i cult de rugăciune, o speranță constantă către definitiv.
În margine de rând, credința păcătoasă, manipulată de detașarea forțată a străinului, se sprijină în arma uzată de lupta unor credințe învechite;  a renunțat să mai lupte cu veșnicia.  O sfințenie de neînțeles a pus stăpânire pe regretele  soldatului, dar nu-i dă pace o existenţă nihilistă. Se zbate între dorința de infinit și imposibilitatea depresivă.
Maladia, în definitiv, e o tortură; dar sufletu-i credincios unui torționar demult pierdut în melancolie.

Întrebare meschină: cum iți  cercetezi sinele într.un calvar de duzină în care ești silit să alegi între prilejul imperfecțiunii și  necazul extazului? Într.o stare de vulgaritate scăzută la un ultim strigăt, ne rămâne doar să exploatăm transfigurarea singurătății.