summer, 2017

Every running water has its depths. No matter how much courage or strength lays in your bones, you will always have to fear the unknown. Either it’s because you want to discover or you want to overcome it, the unknown will eat you alive.

The water will be warm, will keep you floating for a while, crystal clear under your skin, washing all that’s on the surface, with a small glance of light underneath your toes. The wind will carry you, slowly while the clear sky keeps your eyes wide open as you move with the clouds. And the clouds are the only ones reminding you the time it’s still passing. But in this moments, the ticking is as slow as the blue waves.

It is a game the time is playing with the wind. One second is passing each time a cumulus makes a move on the map above your head. And sometimes, you keep your eyes set on one of them, just to try to play the game. You’re alone, in an endless canvas of water. You imagine how it will be if you forgot how to swim. Having only your breath keeping you floating for eternity. Having to endure the stormy nights and the warm sun of the day. What a journey it will be.

The last man in the waters.

No feet can touch the burning ground, nor hands to grab any sand.

Am cunoscut omul. Omul ce-i plin de remușcări, însetat în frivolitate, omul care se simte straniu față de sine, iar sinele, la rându-i ghemuit în rușinea de se afla în om.
Am cunoscut omul, care crește în răutate.

L-am cunoscut și vreau să-l uit.

Un feminin pentru om, care tăgăduiește salvarea; un feminin care refuză cunoașterea și, astfel, o găsim pretutindeni legată de mâini cu un mediocru sublim.
Un feminin cosmetizat în frica privirilor pe care nu le-a înțeles vreodată. Pentru care spiritualul este doar o formă de opulență, căci a rămas înțepenită într-o vegetație de neînțelesuri.

* justifi/care/nu este punct

– nu împărtășești – ești legată la mâini și ochii-ți sunt acoperiți, căci te-au numit slăbiciune alterată.

*slăbiciune
trunchi încă verde, cu mâini de cleștar și pământ proaspăt ce miroase-a fluturi, ai ales să crești pe partea Soarelui. Ai crescut în ritm accelerat, iar acum ești umbră, fără să înflorești. Frunzele-ți sunt putrezite, iar trunchiul este surd. Nu vei înțelege cunoașterea și nu vei afla minunile lumii. Umbrești pământul ce odată mirosea a aripi. Doar umbră.

*alterată
silogism mediocru-ți: te-ai născut pentru a fi, ca în final să mori.

Florile nu mai crescuseră niciodată invers.

Melancolia nu înseamnă tristețe!
De nenumărate ori a ațipit Diavolul în mâinile mele, fără să realizez că înstinctul îmi paradoxa Credința. Căci răutatea dac-a plămădit, va continua să crească în rădăcini noduroase.
Identitatea e amprenta lui Dumnezeu, iar sensibilitatea pentru superficial, este păcatul și regresul în cunoaștere.
Nevoia de tristețe este deriva din nevoia de transformare.
Dar tristețea nu e făcută pentru opulență. Nici pentru nevoia de afecțiune. Tristețea este generoasă în vibrații. Forțarea stării de tristețe este, de fapt, jignirea emoțiilor în favoarea atenției absolute.
Opulența în cotidian este precum ateismul în istorie. Un om incapabil de adevăr, se ascunde în predilecția către falsitate.
*desfrâul exceselor în suferință.
Omul melancolic este omul frumos. Este omul care și-a căutat fericirile în marginile vieții. Omul melancolic este cel ce și-a găsit tristețile în lipsa lucidității.
Melancolia este dorința de bine în instanța răului.
Căci totul se rezumă la “a fi”.
Când “a fi bun” devine un univers utopic, rămâne profunzimea. Iar oamenii, prin exagerarea emoțiilor, și-au măsluit degradarea sufletului, în diferite șiretlicuri de înfrumusețare egocentrică.
Dar dacă nu ai înțeles tăcerea, nu ai învățat să fii bun.
*Rătăcire în renunțare*

Se ia un copac bolnav, se vindecă rănile -doar pentru plăcerea autentică- se plămădesc bine rădăcinile în țărână românească și se hrănește cu izvor. Se adună timp în căușurile bătrânilor, ca mai apoi să-i intinerească speranțele. Se bat clopote de biserică prin vântul ce-i strecoară frunzele și se sfințesc crengile cu lumină. Se așteaptă o îmbătrânire grea, cât să-i usuce scoarța amăruie. Atunci se taie o bucată zdravănă și se îmbogățește cu condei.
Ia viață hârtia din neființa copacului.

M-am născut dintr-un tată preot și o mamă grijulie. Într-un sat în care oamenii nu au deșteptător și nici agende de activități. N-am amintiri numeroase, căci deja am numărat pe degete 23 de Augusturi, dar Crezul îl știam de mică; Dascălul bisericii mi-a fost prieten bun, iar atunci când oamenii mă întrebau ce-mi doresc să “mă fac atunci când o să fiu mare”, răspundeam nestingherită “Preot”! Ce căldură îmi aducea acest loc, doar sufletul meu creștin știa. Am cântărit alte ierni și am trecut peste alte rațiuni care m-au surprins în creștere, dar nu și în creștere sufletească. Un cântec, însă, mi-a fost imn de dezoltare sufletească, un imn mi-e Toaca. Căci la Sfânta Liturghie, tata, parcă îmi cântă doar mie, și doar mie îmi spunea Cuvântul; parcă îmi ținea Predică pentru sufletul meu. Și nazuri făceam când trebuia să mă trezesc la 8 să merg la Sfântă Slujbă, dar tare fericită plecam, de parcă Dumnezeu mă mângâia pe frunte. Eram copil, iar pentru mine Anufura era bomboana binecuvântată iar Mirul era mulțumirea tatei că am fost ascultătoare. Se maturizează credințele universale și noi uităm să alegem bunătatea pruncească. Urâtă mi-e schimbarea lumească, extazul pios s-a transformat în sfiiciune matură față de Dumnezeu. Acum înțeleg definiția habitatului uman, Credința. Rațiunea ne îmbătrânește simțămintele și mâhnită scriu, căci, mi-aș dori iar să fiu ‘Preot’.

Prinde-ți un zâmbet în buzunarul cămășii -cea cu dungi de-o porți mai rar- și lasă-l să-nghețe acolo până când mă-mbrac cu ea. Iar eu o să-mi strecor degetele-n căușul mâinii tale, până iarna viitoare; că așa ne numărăm noi împreună, ne începem iarna asta și apoi ne mai așternem niște ierni.

Distanța de la primul șiret, la capătul celuilalt, e geometria muzicală dintre dreptul și stângul. Așa se-ntâmplă și cu oamenii, avem noi toți o legătură matematică, formată din linii drepte și curbate, cu o axă de coordonate cerească. Și incluziunea asta e un spectacol de cunoaștere. Că nu se gândea niciodata Leibniz că va da lumii o formulă pentru viață.
Generatoare-s sufletele și întreaga geometrie se transformă-ntr-un cult însuflețit.
Avem mulți pași de apăsat în acești pantofi.

a te înfofoli

11 august probabil a fost o zi atipic de friguroasă, pentru că era pe cale să tresare în mine o iubire pentru frig.
Sunt jumătate toamnă – jumătate primăvară și pe veci o să-i fiu credincioasă frigului, a adus în mine înfofolirea.
Toamna, ce mi-i dragă, anotimpul poeților! Că-i melancolică și-mi linișteste sufletul. *primăvara iernii*
Însă iarna e atunci când Dumnezeu își trimite îngerii să ne acopere cu totul în pene din aripile lor.
Că mâinile nu-s palide de frig, ci nasu-i roșu în extaz
Iarna noastră-i tablou din rai

.

Aștept cu nerăbdare încă un răsărit de praf;
De praf alb cazut din ceruri
Să-mi țurțurească nasul
Și să-mi astupe nările