O frică patologică de această teamă îmi umple sternul până la înăbușire. E-un paradox din care nu-mi pot găsi ieșirea decât prin moarte.
 Prin moartea a tot ce am strâns până acum;  
Îl numesc reflex de argint, pe cel ce mi-a pus pecetea pe voința esențială de a trăi.
 Nu pot desluși la infinit integrame sufletești. îmi obosește corpul și-mi apăsa  sufletul. E o încercare infinită în care dezintoxicarea sufletului străinului, e împiedicată de dorința de auto-anihilare.
 Dincolo de nihilism și teribilism, nu-mi pot croi drum.
 Nihilism*  
 Se consideră un trup.
 Se consideră un trup, ce-i hartă pentru un paradis de mult pierdut. Jumătate de mit, ce nu-și acceptă condiția, într-un etern infernal. Se consideră un trup. Ce descrie un profil de necutezat mediocrului.
 Se adaugă un suflet.  
 Se adaugă un suflet încarcerat unei anomalii sublime. Ce deseori se surprinde într-o realitate inundată de onest. Se surprinde speriat de normalitate.  
 Resetare.
 Se adaugă un suflet. Un suflet încarcerat.  
 

Am început să-mi caut umbrele în fiecare cadru în care îmi tresaltă speriată vreo frustrare.
Am fost și eu în sufletul ăsta.
Suferind de o boală înfrântă de propriile-i plăceri. M-am luptat și eu într-un elan exasperat, cu oasele trosnind sub presiunea unor realități deloc palpabile.
Cine a conceput virusul ăsta al sacrificiului care înobilează nefericirea? Având o intensitate morbidă, se transformă rapid într-un suicid al purității. Te-nghionteşte rar în coaste, cât să-ți dea de veste că-i acolo.
Ereditar din scoarță-n scoarță, mare-i oastea acestui virus halucinant.
Ostaș în primă linie de luptă contra sufletului: credința metafizică. O expresie nemărturisită a conștiinţei în care tentația instinctivă e acoperământ de judecată. Întâiul nivel al nebuniei extaziate, adesea confundat cu simțământul.
În partea dreaptă, poziționat strategic lângă  precedentul, soldat vioi, îmbătat în boarea disperării, credința senină. Deja blestemat de absolut, persistă în jocul sentimentelor. E blamat deseori de veterani, batjocorit c-ar fi un prunc de catastrofă.
Alături, epuizat de strajă, un leu feroce devenit ostaș, credința definitivă. Punctul în care sufletul se spovedește străinului, devenindu-i cult de rugăciune, o speranță constantă către definitiv.
În margine de rând, credința păcătoasă, manipulată de detașarea forțată a străinului, se sprijină în arma uzată de lupta unor credințe învechite;  a renunțat să mai lupte cu veșnicia.  O sfințenie de neînțeles a pus stăpânire pe regretele  soldatului, dar nu-i dă pace o existenţă nihilistă. Se zbate între dorința de infinit și imposibilitatea depresivă.
Maladia, în definitiv, e o tortură; dar sufletu-i credincios unui torționar demult pierdut în melancolie.

Întrebare meschină: cum iți  cercetezi sinele într.un calvar de duzină în care ești silit să alegi între prilejul imperfecțiunii și  necazul extazului? Într.o stare de vulgaritate scăzută la un ultim strigăt, ne rămâne doar să exploatăm transfigurarea singurătății.

Ceea ce nu desluşim într-un reflex emoţional spontan, e doar nevoia nesătulă a sufletului de a se hrăni cu emoţii în stare amorfă. De a surprinde tragicul, de a se încolţi în ambiente neşlefuite sau de a savura fiecare boare de tristeţe.
Golul adâncimii tristeţilor ce ne încordează fiecare muşchi cranieni e doar o nebunie a singularităţii spirituale.
Scepticismul vulgar, ce-mi poartă sâmbetele în fiecare zi, îmi nimiceşte entuziasmul de a trăi. Sufăr de frica patologică pentru singurătate. Ce degradantă este mântuirea întru renunţare.

Plouă trist ca liniștea unui mortuar în paradox boem cu infinitul lumii . Așteptam răsăritul să prindă nuanțe pe peretele stâng al camerei, dar cerul e furtunos. Și-a închis porțile norilor și a lăsat copacii străjeri toamnei.
Cerul curge istovit de vară, cu oameni speriați în fața năpastei. Dimineața asta timpurie devine un moment muzical ce mă izolează într-un extaz lăuntric.

Eram confuză
În continuă aşteptare
(O măcinare psihică)
Şi nu ştiam de ce.
Apoi totul a revenit la normal.
De parcă am forţat
Căile de acces
Şi transportul subteran
Şi am găsit oasele bătrâne
Iar ochii sufocaţi de ape.

Eu fără tine.

Am purtat pe umeri oameni și soarele-arzând în zile lungi cât o vară. Am păstrat în buzunare cât-un nor sau cât-un zâmbet. Dar mi-au rănit spatele arcuit deja, aşa că am ales pustiul. Mă dureau paşii şi mă usturau tâmplele. E ura lor prea mare sau sunt eu prea plină? Furia este viața, iar oamenii sunt cuvinte. Sufletul e greu şi-mi provoacă pe piept arsuri uşoare, mintea nu-i lucidă şi caută medicament. Sunt  un mic robot setat să ofere un ambalaj de nerefuzat. Sunt vulnerabilă, mă amețește viața și gândurile-mi sunt pastel.
Încrederea mi-a fost pansament întotdeauna. Rana era aceeași, dar pansamentele se schimbau mereu. Unele erau rigide – le purtam greu….altele ușoare – doar cât să le simt prezența. Cât să mă vindece pe dinafară și să ascundă ce e înăuntru.
-Ce vindecau?
-Automutilarea. Îmi vindecau rănile pe care mi le provocau curajul meu nesăbuit.
-Le vindecau?
-Da … și în urma lor lăsau cicatrici groaznice. Greu de ascuns.
Sunt o păpușă cu sfori rigide. Alese pe-ndelete și purtate de mâini frumoase. Cu măști ce-ascund răutate. Le accept fără să pun întrebări, pentru că am căutat mâinile fără să privesc ochii…

Eu prin tine.

Am ajuns acasă. Mi-a deschis uşa de la intrare un zâmbet cald şi m-a păstrat în căminul umplut cu poveşti. Mi-a mângâiat creştetul şi mi-a oferit căldura pieptului său. Privirea lui surprinde adesea zâmbetele-mi nepotrivite şi gândurile pagane-mi sunt dezgolite.
Mi-eşti anotimp cald, cât să-mi gravezi zâmbete largi pe chip. Şi anotimp rece, cât să mă încălzeşti cu mâini frumoase.  (Ce-ţi sunt mâinile? Crengi cu viaţă, ce pornesc din suflet şi ajung în lume! Sau morman de gânduri animate de vene tomnatice?)
Am un suflet viu care umple pieptul cu fericire, am mâini de adăpostit în buzunare mari şi timp. Ţi le dau ţie toate.
Eşti acasă.

”Când ne deschidem
tu însăţi mie şi eu însumi ţie
când ne scufundăm
tu în mine şi eu în tine
când ne petrecem
tu în mine, eu în tine

Atunci abia
eu devin eu
şi tu eşti tu”

Nichita, dar eu?

Leoaică, tânără, iubirea
azi mi-a murit în brațe.
Mă pândise-o întristare
de mult timp.
Înspăimântată și-a găsit amar sfârșit,
În două mâini pictate în granit.

Și deodată-n jurul meu natura
a luptat să-mi poarte ura,
să o strângă toată, toată
să o lepede de moarte.

Și privirea a-ncetat să mai caute uitare,
Dar auzul i-a urlat, ca un strigăt înfundat,
Amoru-i decapitat.
I-am dus mâna la sprânceană
la tâmplă și la bărbie,
Într-un gest grăbit, deși surprinsă-n agonie,
Lupta nu a continuat.
Iubire, ce nebunie!
Leoaica astăzi a-ncetat
Să mai suporte o nefericire.

A murit fără să lase mărturie
Că sufletul e prea îngreunat
De mâinile ce astăzi le-a uitat.

Schopenhauer traducea emoțiile ca fiind pretexte ale comportamentului sexual instinctiv. Schopenhauer a uitat, însă, groapa fără de final ce-i sufletul.

M-arunc în neștire, fără să ating pereții de emoții ticsiți de praf. M-arunc grăbit, asemeni căderii unui fruct putred dintr.un copac bătrân. M-arunc îndoliată de căutarea adâncimii în care pot atinge “esența suferinței universale”.

O esență transfigurată de trăirile sacrificate dezechilibrului trupesc.