Melancolia nu înseamnă tristețe!
De nenumărate ori a ațipit Diavolul în mâinile mele, fără să realizez că înstinctul îmi paradoxa Credința. Căci răutatea dac-a plămădit, va continua să crească în rădăcini noduroase.
Identitatea e amprenta lui Dumnezeu, iar sensibilitatea pentru superficial, este păcatul și regresul în cunoaștere.
Nevoia de tristețe este deriva din nevoia de transformare.
Dar tristețea nu e făcută pentru opulență. Nici pentru nevoia de afecțiune. Tristețea este generoasă în vibrații. Forțarea stării de tristețe este, de fapt, jignirea emoțiilor în favoarea atenției absolute.
Opulența în cotidian este precum ateismul în istorie. Un om incapabil de adevăr, se ascunde în predilecția către falsitate.
*desfrâul exceselor în suferință.
Omul melancolic este omul frumos. Este omul care și-a căutat fericirile în marginile vieții. Omul melancolic este cel ce și-a găsit tristețile în lipsa lucidității.
Melancolia este dorința de bine în instanța răului.
Căci totul se rezumă la “a fi”.
Când “a fi bun” devine un univers utopic, rămâne profunzimea. Iar oamenii, prin exagerarea emoțiilor, și-au măsluit degradarea sufletului, în diferite șiretlicuri de înfrumusețare egocentrică.
Dar dacă nu ai înțeles tăcerea, nu ai învățat să fii bun.
*Rătăcire în renunțare*

Se ia un copac bolnav, se vindecă rănile -doar pentru plăcerea autentică- se plămădesc bine rădăcinile în țărână românească și se hrănește cu izvor. Se adună timp în căușurile bătrânilor, ca mai apoi să-i intinerească speranțele. Se bat clopote de biserică prin vântul ce-i strecoară frunzele și se sfințesc crengile cu lumină. Se așteaptă o îmbătrânire grea, cât să-i usuce scoarța amăruie. Atunci se taie o bucată zdravănă și se îmbogățește cu condei.
Ia viață hârtia din neființa copacului.